La ora 6, dupa razboi - o alta perspectiva asupra pandemiei

În primul moment de condamnare la puşcăria-autoizolare mi-a trecut prin minte că COVID-19 ar trebui să aibă ca efect asupra mea inducerea unei stări oblomoviste.

Dezvolt afirmaţia. Ilia Oblomov este, într-o carte scrisă pe la mijlocul secolului al XIX-lea de rusul Ivan Goncearov, prototipul leneşului de vocaţie. Un boiernaş născut în puf, pe care munca, ba chiar viaţa însăşi, îl plictisesc şi obosesc, în consecinţă omul trândăveşte cu plăcere şi talent.

În momentul imediat următor am reacţionat însă logic: oblomovismul nu-i de mine, mi-am spus, m-am mişcat toată viaţa fără răgaz, chiar susţin că am reuşit să trăiesc de fapt cam două veacuri, pe-repede-înainte, cum se spune într-una dintre profesiile mele. Romanul Oblomov îmi aminteşte de un prieten, jurnalistul Mişu Nicola de la Radio Craiova, plecat dintre noi, care îmi povestise că, atunci când la Facultatea de Filologie i-a venit rândul să citească romanul, şi-a luat lângă pat ceva merinde, o sticlă de ţuică şi una de vin, şi a trăit câteva zile în pijama, aproape fără să se spele, socotind că astfel va înţelege mai bine personajul.

O cu totul altă perspectivă mi-au deschis însă discuţiile (telefonice, fireşte...) recente cu trei foarte stimabili prieteni, profesorii Leon Zagrean si  Radu Dop si cosmonautul Dumitru Dorin Prunariu.

În tonul neuroscientistului Leon Zăgrean am detectat oarece voluptate: Universitatea s-a închis, m-am izolat la ţară, mi-a spus Domnia Sa, am electricitate şi internet, am câteva stik-uri cu cărţi de citit, ceva rezerve alimentare, chiar şi o butelcuţă, sunt singur, abia acum pot să lucrez pe săturate la cartea pe care o tot amân, cea despre creier, minte şi conştiinţă.

Izolat în Sudul Bucureştiului, celebrul chirurg Radu Dop îmi spune, cu ceva variaţiuni, cam acelaşi lucru: citesc potopul de mailuri care îmi vin de la site-uri şi prieteni din lumea întreagă, mă străduiesc să le diger, să fac analize, sinteze şi prognoze pe care le diseminez, prin net, tuturor camarazilor-de-arme. Lucrez fără odihnă şi cu foarte mare plăcere, vreau să lansez, de pildă, Bursa de idei de cercetare pentru studierea coronavirusului...

Mă sună apoi – să mă verifice că sunt „în garnizoană” – celebrul meu prieten mai tânăr, legendarul general cosmonaut Dumitru Prunariu, aflu că soţia, ambasadoarea Crina Prunariu, îl ţine încuiat în casă (nici eu n-am scăpat mai uşor...), că îi vin, ceas de ceas, torente de ştiri din lumea întreagă, pe care le procesează şi le ordonează în gheme de idei pe care, după „război”, le va promova pământenilor.

Deci, nici vorbă de oblomovisme, iluştrii mei prieteni pun umărul la salvarea lumii noastre...

Nici în ceea ce mă priveşte. Întâi şi întâi, pentru că nu-mi permit ereditatea şi CV-ul. Apoi,  obligaţiile faţă de mass media, care mă determină să pun mâna pe arme, să fiu soldat în acest război al speciei umane împotriva inamicului nevăzut. Aşa că îmi intru în rol, îmbrac uniforma de jurnalist de ştiinţă şi fac în primul rând portretul divolului care s-a proţăpit dinaintea maşinăriei numită Societatea Umană XXI. Aşadar...

Un virus este un agent infecţios care se replică în celulele unui organism, adică se înmulţeşte atunci când tabără asupra prăzii, om, animal sau plantă.

Cum face?

Are propriile sisteme de acroşare a mecanismelor celulare, ţinta fiind sistemul imunitar al victimei. Este, din nefericire, unul dintre succesele zeului Evoluţiei, mai ales datorită uriaşei capacităţi de răspândire cât şi pentru că generează mutaţii cu o rapiditate incredibilă. Se pare că virusurile au evoluat din plasmide, mici lanţuri vagaboande de ADN-ul care migrează între celule, sau din bacterii ratate.

Dacă tot vorbim despre fragmente de acizi nucleici, trebuie să ne punem întrebarea: sunt virusurile forme de Viaţă, da sau nu? Da, susţin mulţi virusologi, pentru că transportă material genetic şi evoluează prin selecţie naturală. Nu, ripostează alţii, pentru că nu se pot autoreproduce (or, prin definiţie Viaţă înseamnă metabolism şi reproducere).

Disputa pare să se fi domolit prin acceptarea definiţiei: Virus = organism la limita Vieţii.

Cel puţin un milion de specii de virusuri vieţuiesc pe Pământ, dintre care sunt cunoscute cel puţin 5.000 care trăiesc (dar şi atacă) lumea vertebratelor; dar şi plantele au duşmanii lor. Cu excepţia unui uriaş (mimivirusul) ele au, în general, diametre cuprinse între 10 şi 400 nanometri (1 nm = o miliardime de metru), nu au nucleu, nici membrană, doar o aşa-zisă capsidă care adăposteşte un fragment de ADN sau ARN. Au capacitatea de a infecta celulele Viului, de a-şi transfera acolo materialul genetic (ADN, ARN).

Cel mai adesea trăiesc în bună pace cu celulele pe care le invadează, însă la ruperea unui echilibru declanşează, uneori, maladii teribile. Recente cercetări în lumea virusurilor ridică însă uluitoare întrebări. Căci, se pare că aproximativ jumătate din genomul uman este de origine virală!

După părerea biologului Ali Said, de la Institutul de Hematologie din Paris, primele organisme unicelulare cu adevărat vii – adică având citoplasmă, membrană, material genetic, dar fără nucleu – au fost infectate de virusuri, care le-au indus nucleul, combinând materialul genetic. Şi dacă noi, Homo sapiens, nu suntem decât... aglomerări de virusuri? îndrăzneşte Pierre Sonigo, de la BioRad France.

De altfel, virusologii francezi au îndrăznit, la Institutul Gustave Roussy, de la Villejuif, o aventură pur şi simplu extraordinară: reconstituirea genomului unui virus fosil, bătrân de cam 5 milioane de ani. Profesorul Thierry Heidman, conducătorul grupului de la Villejuif a pornit de la retrovirusuri integrate în organismul uman şi a elaborat genomul unui virus străvechi, un Phoenix  aflat în preistoria evoluţiei şi, iată, renăscut din propria-i cenuşă. De altfel, adaugă profesorul Ali Said, trebuie să înţelegem că dacă evoluţia s-ar fi făcut doar prin mutaţii, nu am avea astăzi atâta diversitate în lumea Viului!

...iar propovăduitorul de Ştiinţă şi Imaginaţie care vă scrie aceste rânduri îndrăzneşte o supralicitare: şi dacă ele, virusurile, au venit pe Terra din spaţiul cosmic, dintr-o, să-i zic, civilizaţie universală a virusurilor? Dacă, acum 3,5-4 miliarde de ani, au plonjat în primordiala supă terestră şi, în momentul în care se formau coacervatele, s-au unit cu micile unităţi de viaţă, declanşând evoluţia? sau poate că, ele, virusurile, se află pur şi simplu la baza apariţiei fenomenului Vieţii, urmare a unui proces cu brevet de universalitate?

Voi lărgi şi mai mult cadrul, într-o tentativă de insinuare în intimitatea acestui Cosmos gigantic care se poartă cu noi, Sapienşii, cam ca un ghem de ghicitori pe care maşinăria numită creier încearcă perpetuu să le rezolve. Pentru asta am să fac o călătorie à rebours, adică voi porni de la societatea umană actuală – binişor zdrelită... (vezi COVID-19 dar şi teroriştii, hatamanii belicoşi Moş Teacă, speculanţii finanţişti) dar ticsită de universităţi şi laboratoare în care membri de frunte ai speciei Sapiens sapiens încearcă să răspundă la ghicitorile despre care vă vorbesc.

Deci, iată-ne, frumoşi, puternici, deştepţi (mă rog...), luând în stăpânire înteaga planetă la nici 260.000 de ani de la mutaţia suferită de strămoşul comun (Eva primordială, îndrăznesc geneticienii), pe undeva prin Africa de Răsărit sau de Miazăzi. La acestă populaţie de origine africană s-a ajuns însă, descoperă Charles Darwin, datorită unei teribile maşinării universale, selecţia naturală, cea care a determinat Evoluţia.

Ne ducem înapoi, pe scara imaginată (de fapt nu imaginată ci dezvăluită) de Darwin, sărim peste etapele pe care le-a parcurs Viul şi ajungem la un start, aici, pe Terra, cam acum 3,8 miliarde de ani (în cartea colegului Adrian Nicolae (R)evoluţia după Darwin, puteţi urmări povestea integrală, inclusiv momentele dramatice când Viaţa aproape că a fost nimicită de capriciile Mamei Geea şi vicleniile Cosmosului – vezi meteoritul gigantic care a pus capăt Erei dinozaurilor; mărturisesc un moment de sadism: în cadul conferinţelor pe care le susţin în faţa elevilor, profesorilor, publicului sau în emisiunile de radio şi televiziune nu mă pot abţine să nu şochez asistenţa, relevând sexului gingaş că strămoşul tuturor mamiferelor, deci şi al nostru, a fost, acum 21 milioane de ani, un şobolan...).

Fac acum un hop off, cum spun autostopiştii, la ivirea unui personaj pe care genialul Darwin – fără aparatură de investigaţie, doar cu orbitoarea strălucire a creierului său – l-a intuit, întru sanctificarea puterii raţiunii umane: LUCA, adică Last Universal Common Ancestor. Aşa i s-a zis în zilele noastre, autorul Originii speciilor îl simţise acum două veacuri ca pe inevitabila entitate care trebuie să fi apărut, spunea el, în negura timpului, pe vremea când materia organică abia începea să se organizeze.

LUCA a existat, acum ştim precis, şi mă voi baza pe silogismele unui... astrofizician, regretatul Freeman Dyson (ajuns la celebritate încă din fragedă tinereţe, atunci când a pretins urmaşilor de peste 1.000.000 de ani să pună capace Sistemului Solar pentru a nu risipi în Cosmosul întunecat preţioşii fotoni produşi de Soare). Cuminţit de trecerea anilor, Dyson s-a plictisit la un moment dat de Astrofizica lui şi şi-a vârât nasul în tribulaţiile evoluţioniştilor.

Scrie o lucrare, Originile vieţii, în care încearcă să răspundă la întrebarea: cine a fost primul sosit în Istoria Vieţii, replicarea sau metabolismul? Analizează, pe limba fizicienilor-biologi (categoria există!) toate experimentele importante făcute în timp de căutătorii naşterii Viului pe Terra, dezbate dilema dacă Viaţa a început în nucleele apte de replicare, precursoare ale genelor din molecula de ADN ce avea să se formeze, sau, dimpotrivă, populaţii de molecule au dezvoltat aleatoriu, adică la întâmplare, activităţi metabolice înainte ca replicarea să existe (şi apoi selecţia să desăvârşească lucrarea – ipoteza Oparin-Haldane, cea a coacervatelor, veche de mai mult de o jumătate de veac).

Un lucru ştim sigur, spunea Dyson, acela că primele forme de viaţă au apărut pe Terra în perioada numită Eoarchean (3,9 – 3,5 miliarde ani). Venite din spaţiul cosmic, prin molecule de ARN vagaboande, transportate de meteoriţi și comete (Teoria lui Svante Arrhenius)? La întrebare răspunde Paul Davies de la University of Arizona, care declară, în lucrarea sa Principiul Vieţii, că apariţia Viului face parte din Evoluţia Universului. Cumva, din obligaţiile sale.

Îl părăsim acum pe neortodoxul Freeman Dyson – care, aflaţi, a creat chiar şi un model matematic al fenomenului apariţiei Vieţii (după părerea multor biologi evoluţionişti, model la fel de scandalos ca şi ideea căpăcirii Sistemului Solar) – şi amintesc că un american de origine română, profesorul Adrian Bejan a extins Teoria Evoluţionistă dincolo de Viu, demonstrând în a sa Teorie Structuralistă că întregul Univers, cu materia şi energiile sale respectă legi ale Evoluţiei! Tot ce trebuie să curgă, curge, traduce Adrian Bejan un principiu antic, materia nu se autoorganizează la întâmplare ci conform unor legi prin care consumul de energie să fie minim iar arhitecturile prezente în procese să permită rentabilizarea energetică a fenomenelor.

Deci, începând cu Big Bang-ul însuşi, Evoluţia Universului urmează legile Fizicii (legi locale, poate că în alte Universuri funcţionează alte seturi de legi, spune fizicianul ruso-american Andrei Linde). Şi de aici încolo îndrăznesc să deschid un dosar al secretelor teribile, al momentelor pe care le-aş considera drept spirituale – în ideea că, acceptând că un calibrator suprem (Dumnezeu, Jehova, Alah ?) a pus la cale Universul, El (Ea?) ar fi avut nevoie de doar două momente pentru a-l anclanşa, Big Bang-ul şi cel al apariţiei Vieţii, lăsând restul pe seama principiilor Fizicii şi a legilor Naturii Vii.

Un articol  al colegului Marcus Chown din New Scientist (publicaţia a sărbătorit recent 60 de existenţă, deci este un pic mai jună decât Stiinta & Tehnica) porneşte de la o predicţie a fizicianului britanic Fred Hoyle (şi scriitor SF, autor al unui roman, „Black Cloud”, tratând despre un nor de particule inteligente vagabond prin Univers, dar şi savant de geniu – într-o lucrare scrisă în colaborare cu colegul şi camaradul său de arme Chandrasekar Wickramasinghe declarase scandalos că Viaţa foşgăie pur şi simplu în Univers!).

Ce a afirmat Fred Hoyle tocmai în anul 1953? Nici mai mult nici mai puţin decât că în viitor fizicienii vor da peste un atom de carbon cu totul şi cu totul particular în ceea ce priveşte structura (arhitectura de protoni, neutroni şi electroni) care să aibă 7,65 MeV (megaelectronvolţi) în starea fundamentală, adică energia conţinută de trei nuclee de He–4 , „zburdând” la 100.000.000 ⁰C, ceea ce înseamnă temperatura din miezul unei gigante roşii, stea apărută într-un moment al evoluţiei Universului şi capabilă să furnizeze C–12, izotopul carbonului obţinut prin fuziuni repetate.

Să facem un pas lateral şi să amintesc ce spune Teoria Big Bang-ului: că după Momentul Zero, când a avut loc explozia uriaşei concentraţii iniţiale de materie, au urmat 300.000 de ani ilizibili (apăruse lumina, dar nu se putea propaga prea departe deoarece toată materia era ionizată), deci indescifrabili, apoi „Fiat lux!”, maşinăria E = mc² începe să funcţioneze, transformând energia în materie; astfel apare, din combinarea primilor quarci, hidrogenul, cu un singur proton în nucleu, materia se organizează, apar aglomerări şi nebuloase ce se vor transforma în protostele, energia lor uriaşă va declanşa fuziunea nucleară, atomii de hidrogen se combină generând atomi de heliu şi eliberând energie, de la heliu, în sute de milioane şi miliarde de ani (Universul are vârsta de 13,84 miliarde ani, amintesc), fuziunea va crea atomi de litiu, apoi de beriliu; Tabloul lui Mendeleev începe să se înfiripe (îndrăznesc să spun: conform Teoriei Constructale), la un moment dat apare carbonul, atom promiţător a cărui capacitate de empatie şi varietate a izotopilor va duce la apariţia Vieţii.

Ne întoarcem la momentul din evoluţia Cosmosului când are loc aprinderea gigantelor roşii, stele care au toate atributele pentru a forma atomii carbon–12 şi asta pentru că, afirmă Hoyle, Universul era perfect calibrat să nască Viaţa! Pentru că, explică el, peste sau sub starea celor trei nuclee de He–4 nu ar fi putut exista viaţa bazată pe carbon. Aceasta este, în mare, una dintre laturile Principiului Antropic, aşa-numita „stare Hoyle”, căreia savantul britanic îi desenează arhitectura astfel: un cluster de trei nuclee de heliu (2 protoni + 2 neutroni) dispuse sub formă de bumerang, de triunghi echilateral.

De fapt, este vorba despre o stare excitată a atomului C–12, aşa cum este el creat prin fuziunea dintre Be–8 şi He–4 (dacă nu ar exista această stare excitată, nu s-ar putea conserva energia şi impulsul, spun fizicienii; de aici rezultă C–12 în „starea Hoyle”, care apoi se dezexcită, cuminte, prin emisie gamma, trecând în starea fundamentală).

Au urmat, vă închipuiţi, decenii de scandal în lumea astrofizicienilor, între timp Hoyle a plecat spre un alt Univers (probabil cu alte legi), dar în aventură s-au implicat electroniştii şi IT-iştii. La computerul JUGENDE, unul dinte cele mai puternice din lume (din lumea terestră, deocamdată) s-a preluat calculul tuturor relaţiilor între nuclee şi între quarcii constitutivi (up, down, top, bottom, charm, strange – vă las plăcerea să traduceţi) – şi chiar s-a stabilit că, într-adevăr, cei 12 nucleoni adoptă o stare semislabă la exact 7,65MeV, adică în „starea Hoyle”.

Iar o echipă de la Universitatea Birmingham (prof. Martin Freer şi colaboratorii) a „împuşcat” cu particule alpha o ţintă de carbon pentru a produce „schije” de C–12; s-a reuşit astfel reconstituirea nivelului de energie al unui atom C–12 dar ...cu o altă arhitectură. Disputa, scria New Scientist, va fi probabil rezolvată în viitorul apropiat la superlaserul ELI de la Măgurele, din România. Raze laser de electroni acceleraţi vor fi aduse la nivelul gamma de înaltă energie, vor bombarda atomi de carbon şi se va continua "starea Hoyle” până la distrugerea ei.

Ulf Meissner, de la Boston University a studiat nuclee uşoare aflate în apropierea unei faze de tranziţie cuantică (echivalentul cuantic al pragurilor când gheaţa se topeşte sau apa fierbe) şi a observat că nucleele se comută între două faze, una gazoasă, stranie (în care particulele interacţionează cu dificultate) şi alta lichidă (în care „colaborează”) – „starea Hoyle” s-ar putea să existe la aceste frontiere.

Militând întru apărarea acestui uluitor C–12, ca iniţiator cosmic al procesului numit Viaţă, subliniem că dovezi există: molecule organice astronomii au descoperit peste tot în Cosmos; virusurile circulă fără frontiere interplanetare, pătrund în ecosfera Pământului, se amestecă în Evoluţie; la înălţimea de 27 de kilometri, în stratosfera Pământului, trăiesc microorganisme; pe sateliţii trimişi în Cosmosul apropiat s-au descoperit structuri ce pot fi interpretate ca bacterii fosilizate; ploi roşii stârnite de căderea unor meteoriţi s-au dovedit a fi încărcate cu structuri celulare; iar una dintre ipotezele tot mai luate în serios relativ la apariţia vieţii terrestre este aceea că vecina Marte ne-a molipsit cu Viaţă înainte de a se stinge Viul acolo.

Noi, oamenii, suntem creaturi ale Cosmosului, ne ajută profesorul Peter Ward, universitar din Seattle. Suntem pulbere de stele, spunea, memorabil, cosmologul Carl Sagan. Suntem născuţi, încerc eu să vă spun, de momentul de răzvrătire al atomului C–12 împotriva materiei moarte. De parcă Universul a hotărât să se apere de entropie dezvoltând Viul.

Mă întorc însă la realitatea terestră de mai ieri şi vă informez că mulţi virusologii trecuseră la... apărarea virusurilor, lăudându-le performanţele benefice şi profeţind foloase mari în viitor de pe urma acestor fărâme de materie organică. Dar deşi îi putem analiza şi chiar folosi, nu putem răspunde la întrebarea dacă însă aceşti stropi organici sunt sau nu sunt vii, elemente ale Viului.

Pentru realitatea dură a momentului simt nevoia să repet câteva date – dascălii ar numi asta „fixarea cunoştinţelor”, le preiau dintr-un interviu acordat recent de distinsul profesor universitar Olga Simionescu şi, fireşte, din presa de ştiinţă. Arhitectura virusului, în general, presupune patru proteine şi un fragment de acid nucleic (ADN sau ARN); simplissimul reprezentant al lumii virusurilor pătrunde în celula organismului pe care-l va agresa, înşelându-i sistemul imunitar iar fiecare celulă infectată va fi obligată să „fabrice” milioane de cópii (aici e momentul trecerii de la ne-Viu la Viu), procesul continuând în mod natural până la nimicirea victimei.

Coronavirus - COVID-19, cel care ne bântuie astăzi, nu face excepţie de la regulă, ne pătrunde în organism prin gură, nas, ochi, se infiltrează până în plămâni, ucide persoanele cu sistem imunitar ce nu reactioneaza potrivit ori ce prezinta si alte boli ori sunt vinovate de varsta avansata. Istoria ne arată că omenirea a dat piept în mai multe rânduri cu ucigaşi din microlume, ciuma bubonică din secolul XIV (a ucis un sfert din populaţia de atunci a lumii), gripa spaniolă din 1918 (peste 50 de milioane de morţi), SIDA (33 milioane infectaţi, 25 milioane de victime), SARS (în 2002, Asia, 774 decese), H1N1 (2009, SUA, 575 decese), EBOLA (2014-2016, 1000 decese), şi multe altele vor fi fost... COVID-19 se caracterizează printr-o foarte rapidă transmisie, esenţială pentru combaterea sa fiind viteza de reacţie a sistemului sanitar dintr-o ţară sau alta. Cu pronosticul că, probabil, alte 2 milioane de pământeni îşi vor încheia înainte de vreme clipa cea repede ce li s-a dat...

Viitorul? Este în mâna savanţilor microbiologi şi a personalului sanitar al planetei. Cercetări făcute sub semnul urgenţei dau rezultate promiţătoare, se pare, în Israel, Marea Britanie, SUA, Rusia. Ce aşteptăm? Un antiviral eficace – prima urgenţă, speram rezolvabilă în câteva luni – şi, fireşte, vaccinul pe care îl aşteaptă o lume întreagă, până şi propovăduitorii de mai ieri ai curentului anti-vaccinare... Avem deja doua vaccinuri aprobate si un al treilea propabil aprobat la data incarcarii acestui articol (iata o comparatie succinta a celor 3 vaccinuri).

De remarcat că au apărut şi proiecte de cercetare româneşti în domeniu, de pildă proiectul fizicianului Mihai Ganciu, privind folosirea azotului atomic în decontaminare sau, poate, produsul biomodulator (cererea de brevet de invenţie A00614/07.09.2016 – ar trebui analizat rapid) cu care chimistul Ioan Coman a rezolvat problemele multor pacienţi; bineînţeles, avem mari speranţe de la cercetătorii români în virusologie. În ceea ce priveşte realitatea imediată, echipa foarte stimabilă a Institutului Matei Balş şi a spitalelor Victor Babeş din Timişoara şi Bucureşti dar şi Ministerele de Interne şi al Sănătăţii par a controla pe moment situaţia. Toată stima, tot respectul pentru eroii zilelor noastre, medicii Adrian Străinu Cercel, Raed Arafat, Alexandru Rafila, Virgil Musta, Emilian Imbri şi armatele din spatele lor, vrednici slujitori respectând Jurământul lui Hipocrate.

În final, de ce titlul? Pentru că, într-una dintre marile cărţi ale omenirii, scriitorul ceh Jaroslav Hašek lansează un erou, pe bravul soldat Švejk care, în stil propriu, salvează lumea. Lumea haotică din timpul primului război mondial; după întâmplări care de care mai ciudate, Švejk dă întâlnire unui prieten la carciuma pragheza Pocalul.

Cand?

A-temporal, „la ora 6, dupa război”...

 

Autor: Profesor Alexandru Mironov